Ma inteleg

Fericire? Da, am auzit despre ea, am citit. De multe ori am crezut ca o simt. De multe ori m-a speriat. Nu o merit. Nu vreau sa o merit.
Dezamagire? Dulce tentatie ce da dependenta. Vreau sa ma arunc in ea ca intr-o fantana fara fund. O merit.
Inconstienta? Am mers cu ea de mana inca de cand eram copil. O ignor des, dar ea imi strange degetele si imi spune: Hai, acum ne jucam doar noi doua. Si eu ma rotesc cu ea si nu ne pasa. Ne meritam.

Zambeste-ti si imi voi palmui constiinta.
Strange-ma in brate si imi voi sufoca afectiunea.
Saruta-ma si voi fi sigura ca nu pot sa iubesc.

Catre mine...
Nu poti, nu meriti, nu vrei.
Cat timp o sa amortesti band cuvintele astea? Cat timp ma vei chinui in inchisoarea asta intunecata, la usa careia, de fiecare data cand incepi sa simti, sa ma simti, mai pui un lacat?
Cat timp te vei minti ca tu nu esti ca altii si cand ma vei lasa si pe mine sa respir aerul eliberarii?
Esti un noiam de intrebari retorice si indoieli. Lasa-ma afara si-ti promit lumina ce biruie ceata. Lasa-ma sa-ti arat ce-nseamna exaltarea.
Vreau doar o clipa sa ma lasi sa fiu eu si n-ai sa te mai vrei inapoi.

Noi...
Si vine o vreme cand inveti sa traiesti cu tine, sa te imparti cu tine. Cand stii, nu banuiesti. Cand traiesti, nu esti in viata.
Noi? Nu exista noi. Exista eu, dar e greu sa invat sa ma accept dupa ce o viata am trait sub giulgiul autonedreptatii.
E greu sa-mi accept fericirea, meritul, sa-mi asum vointa.

Dar, acum sunt eu. Incep eu. In sfarsit, ma inteleg.

Nu te voi recunoaste

Te rog spune-mi că m-am înșelat. Spune-mi că nu ești cine credeam, că nu îți pasă și că-ți sunt indiferent. Spune-mi că soarele nu răsare dimineața și că luna nu există.

Te voi crede.

Te rog ia-mă de mână și explică-mi că sunt un visător, că văd ce-i bun în oameni și că deseori îmi creez propriile povești pe care le pun în ei.

Îndrăznește să-mi spui că tot ce am avut a fost o iluzie și că am trăit în propriul circ, iar tu ai fost atracția principală. Spune-mi că nu am realizat că erai de fapt o dansatoare de burlesque.

Te voi crede.

Aruncă-mi cufărul cu amintiri în stradă, chiar dacă plouă și pe mine odată cu el. Voi locui sub fereastra ta până când vitrega soartă va decide să mă cruțe.

Spune-mi că florile ofilite printre file de carte sunt doar în capul meu și că dacă deschid acum cartea pe care ți-am dedicat-o nu voi găsi o lalea neagră, păstrată cu  grijă în îmbrățișarea câtorva stropi de parfum.

Te voi crede

Și mai presus de toate, te implor nu-mi spune nimic. Lasă-mă să mă chinui, pe străzi, pe câmp, prin văi și să te caut acolo unde știu că nu te voi găsi vreodată, să nu pot alege din noianul de minciuni amestecate cu adevăr. Lasă-mă să nu te găsesc pe tine ci pe altcineva.

Cineva care să mă primescă cu hainele trecutului murdare, cu cugetul înșelat, cu iluziile false și cu inima făcută bucăți. Ea va ști cum să mă repare, iar când mă vei vedea, te rog să nu mă recunoști. Nu te voi recunoaște. 

Și va fi dulce imaginea ta, dezorientată, intrigată, lovită de o revelație fulgerătoare.

Voi fi fericit.

Dar, tu, mă vei crede?

And then she fell in love with the wolf

Și era toamnă. Ea alerga fericită prin pădurea de lângă casă, printe frunze arămii, bolnave, triste, târâte de un vânt ce prevestea furtună. Dar ce să știe ea? Era doar  o fetiță...Cerul îi părea  tangibil, prăpăstiile nu o speriau, găsea ceva bun în oricine și orice. Copacii își ridicau ghiarele vrând să sfâșie norii gri, plini de ploaie și mâhnire.

Îi îmbrățișează își spunea surâzând.

Și alerga frenetic printre copaci în timp ce spinii îi crestau pielea albă. Noroiul îi colora tălpile, ea zâmbeau mereu, nesimțind nimic, știind că la capătul drumului avea să găsească ceea ce voia cu disperare încă de când venise pe lume. Ceva pentru care nu găsise încă un nume, dar care se găsea chiar aici. Venise pentru ea. Îi fusese promis. Era al ei și nu avea să plece nicăieri.

Un lup. Un pui de lup...nu pot avea încredere în el. Se va întoarce curând înapoi în pădure. Mă poate răni.

Nu se asculta, nu-i păsa, nu voia să creadă. Sub o cupolă de sticlă trăia ea și un pui de lup. Și nu știa că ea e cea care avea să-l rănească, schimbându-l.

Ochii lui erau amenințători. Ea vedea milă. Blana lui era făcută să taie aerul ca o săgeată, era făcută pentru a fugi. Ea vedea siguranță. Bucuria lui era barbară, departe de umanitatea pe care ea o citea.

Ce copil prost, ce lup meschin. Ce poveste bolnavă despre o fetiță ce învăța un lup să devină om.

Un lup. Deghizat în om. Greșit. Irevesibil.  Încercări eșuate. Lacrimi amare. De ce l-ai schimbat?

Nu te mira copilo că a a plecat! Nu-ți vărsa lacrimile în van. Sufletul tânjea, din clipa în care l-ai găsit, după pădure. Nu încerca să fii ca el. Tu ai fost făurită pentru palate de cleștar nu pentru fugi nocturne prin nisip și apă. Nu îl urî. Nu ești în stare să urăști.

Întorce-te în casă, așază-te lângă șemineu și zâmbește privind fotografiile în rame albe. Cândva ai avut un lup. Un lup fără nume, ce a venit pentru tine, ce ți-a fost promis. Era al tău și nu avea să plece.

Ce copil prost. Ce om meschin. Ce poveste bolnavă despre o fetiță ce a învățat un lup să fie om, iar omul a plecat așa cum pleacă toți: nepăsători și reci, cu scuze ieftine și un la revedere în care nimeni nu mai crede.

Mă tem, dar nu de lupi. Mă tem de oameni.

Ambiguu

   

 

   Văd cum plângi și suferi în tăcere. 

   Crezi că întunericul ți-e prieten. Oh, cât te înșeli! 

  Toate au venit din întuneric, îți amintești? Chiar întunericul te-a rănit, deși avea chip pur, de lumină. 

   Și te-a rănit odată și te-a rănit și-a doua oară și-a început să-ți placă așa că a treia oară i s-a părut monotonie. 

  Dar, tu, abia atunci te-ai trezit din somnul tău bolnav și ți-ai dat seama că ești prinsă într-un borcan. Vezi foarte bine afară, dar capacul e pus și tot ce poți face e să stai închisă cu întunericul, să te împrietenești cu el, să îl urăști, să îl iubești, să te înfurii.

   Ce-i pasă lui de-o inimă ce-i aparține? Ce-i pasă lui de covorul țesut din lacrimi pe care calcă fără remușcări? El e întuneric, iar întunericul vine și pleacă lăsând loc luminii. Însă de data asta pare că lumina s-a pierdut undeva pe drum. 

   Nici nu mai știi cât durează o zi.
  Ce s-o fi întâmplat cu prietenosul timp? De ce-ți lungește fiecare secundă de agonie? Ce se va întâmpla când va veni lumina? Nu vei simți oare, într-un colț de inimă, un spațiu gol, dar pe care au rămas urmele întunericului? Nu-l vei vrea înapoi? Și ce te faci dacă nu mai vine niciodată?

  Și știi ce e cel mai rău? Că începe să îți placă fumul gros al ignoranței. Nepăsarea e ca o țigară, iar tu nu vrei să ajungi prea curand la filtru deși îți simți plămânii arzând sub mângâierea rotocoalelor gri. Așa fine, umblând prin fiecare capilar, venă și arteră. O boală care te face să crezi că fericirea există.

  Îgnoranța te face să crezi că întunericul tău poate fi împărțit. E ca propria ta pasăre de pradă, o dresezi să atace, dar uneori dă dovadă de nesupunere și atacă singură. 

Un lucru e clar, mereu se va întorce la stăpână. Iar tu o vei hrăni mereu, îmbătată de ignoranță.

Oh, București!

Oh, București!
Oază pentru noi, cei din provincie. Ești genul ăla de oraș care le vindecă pe toate, deși face mai multe răni. Ești locul în care poți deveni altcineva, deși nu vei fi niciodată altul.
Ești locul în care fericirea se trăiește în așteptarea metroului, pe peronul B, când primești un mesaj pe WhatsApp.
Ce stupid! Venim toți aici, sperând că se va schimba ceva în noi, în viața noastra, la persoanele ce ne înconjoară și fără să vrem, chiar noi schimbăm totul.
Trăim cu impresia că decorul ne influențează, când, noi îl modelăm până în cele mai mici detalii.

Îmi place să privesc orașul noaptea. Când luminile îmi amintesc de New York...Evident, New Yorkul pe care îmi place mie să mi-l imaginez. Cu părțile frumoase, petreceri luxoase și taxiuri galbene gata să te ducă acasă după ce ai băut prea multă șampanie roz.
Într-un fel...Bucureștiul este New Yorkul meu. Al meu, al tău, al lor. Nu-mi pasă, îl putem împărți. Poate fi Parisul vostru dacă vreți...sau Milano. Mie doar lăsați-mi luminile, imaginea lor îmi încălzește retina, iar drumul spre casă, dimineața la 04:00 pare mai sigur.
Cu vocea iritată a taximestristului, ce se plânge de cât de mult beau tinerii din ziua de azi, pe fundal. Cu mirosul banchetelor, prea folosite, în aer și cu zgomotul motorului vechi în timpane, eu vreau să privesc luminile. Și,vreau să văd în ele, undeva peste ocean, o altă eu, într-o altă noapte, întorcându-se în apartamentul ei de pe 5th Ave. după ce, până la 04:00 dimineața a băut prea multă șampanie roz...

The future is downtown

-Bună dimineața, iubito!

-Bună dimnineața, Jacob, iar pleci devreme?

-Știi că am antrenamente, G. Vrea să facem un show fără egal în Colorado.

-Oh, știu, haide, hurry, o să ratezi toate taxiurile. Lov ya!

*kissing her*

-Lov ya, rock the fashion today!

-Will do.

Hally se ridica din pat, în pijamalele de mătase pe care le primise tocmai din Franța. Uneori, îi era dor de Europa, de diminețile de primăvară din Madrid, de prânzurile din Paris sau de zilele de concediu în Berlin. Dar când se gândea la cât a muncit pentru ca azi să se trezească în inima New Yorkului, în apartamentul prezidențial al unui hotel de prestigiu, dorul de Europa se vaporiza.

Viața ei era aici, Europa păstra încă amintiri dureroare, despre un copil ce visase să ajungă în lumea modei, să fie ascultat, dar care se lovise de multe uși închise. Dar tot Europa păstra amprenta copilului care a învățaț că orice ușă are o cheie și că odată întrat trebuie să mergi înainte.

Își comandă prin room service un mic dejun slab în calorii și după ce mâncă doar jumătate comandă un taxi.

-Madison Avenue 350, please.

Cladirea în care Hally lucra la visul ei se înălța împunătoare. De multe ori Hally se gândise că nu e greu de crezut că înăuntru se făuresc cariere, se indeplinesc visuri și se impun țeluri mai înalte.

Din căștile metalice cu aplicații din cristale se auzea puternic Anything could happen- Ellie Goulding o melodie ce avea mai bine de zece ani, dar care îi reamintea mereu că orice e posibil.

Dacă ai fi întâlnit-o pe Hally pe vremea când era abia stundentă în anul I la Institutul de modă din Milano n-ai fi crezut că e făcută să atingă vreodată fericirea. Viața ei era așa de complicată. Atunci l-a întâlnit pe  Jacob. Amândoi au fost surprinși de faptul că nu aveau nume banale și că proveneau din familii engleze. Doi englezi, diferiți, devenind brusc prieteni. Cel puțin așa își imagina Jacob.

Hally știuse mereu că existența ei se află sub semnul complicatului. Nimic nu era simplu, mereu apărea ceva neașteptat. Și atunci când a realizat că îl iubește pe Jacob a știut că nu e de bine.

Vacanțele de vară deveneau maratoane de dezintoxicare. Hally era dependentă de ațentia lui Jacob, doar că aceasta venea însoțită de prietenie, amiciție, otravă pentru inima ei. Ar fi dat orice să-i șteargă existența și și-ar fi vândut sufletul să o aducă înapoi. Complicat, ce cuvânt simplu.

Apăsă cu hotărâre pe butonul auriu al liftului căptușit cu oglinzi.

Lui Hally îi plăcea să își privească ochii. Dimineța băteau în galben, iar la prânz, când ieșea de la muncă, aveau urme de verde.

-They say eyes can't  tell lies. Mine can.

Își deschise laptopul și sorbi din cafeaua  Starbucks. Apoi deschise toate paginile din bookmark.

Era timpul pentru cercetare, elixirul succesului.

*Everything could change, nobody is perfect, but everyone's to blame…*

-Alo? Jay, s-a întâplat ceva?

-Hei, Hall! Am uitat să îți spun ceva…

-Ce e, hun? Am multă treabă…

-Nu aș fi aici fără tine. Te iubesc pentru că nu ai renunțat să visezi.

*beep beep*

-Jacob Blake, ești așa un neghiob! spuse ea râzând.

5 lucrui pe care le iubesc la tine

1. Sufletul tău.

Sună clișeic, da. Dar acest clișeu are milioane de sensuri. Eu îți iubesc sufletul. Sufletul tău e plin de trandafiri, de nori albi nesfârșiți și orice ai spune știu că e așa mereu, că prin orice ai trece în sufletul tău nu există furtună, nici ploi reci de toamnă, nici fulgi înțepători de nea.

2. Nu poți fi rău, deși de multe ori încerci. Mă amuzi și o știi. Știi că te privesc mereu în încercările tale de evadare din cercul ăsta vicios al candorii și bunătății. Și mai știi, o știm amâdoi, că te întorci la mine cu aceiași ochi de copil, ce-și cer iertare deși nu au pentru ce.

3. Înțelegi mai multe decât lași să se vadă, critici și dezbați cu tine. Nu te arunci în conversații inutile, care n-au scopuri nobile. Ești tăcut, chiar dacă spui atât de multe!

4. Și chiar de spui multe, puțini sunt cei în stare să te citească, să rezoneze, să te judece pe drept. 

Sunt mulți ce te aprobă în căutarea de aprobare. Sunt și mai mulți care te apreciază sperând să primească apreciere. Dar, câți dintre ei văd scopurile tale? Câți dintre ei știu că tu ai și temeri? Că sub zidul frumos decorat stă un copil ce crește cu fiecare vis, un fel de hrană maturizatoare? Doar copilul din mine.

5. Și mai iubesc la tine faptul că ai lucruri pe care să le iubesc. Că generezi iubire, că o ceri involuntar, tăcut. Că, dimineața, mă trezesc zâmbind, iubind, trăind. Și să trăiești, tu știi cel mai bine. Mai știi? A fi în viața nu înseamnă a trăi!

Și gândurile rămân

-Trebuie să îți spun, cei de acolo, de jos, sunt niște imbecili!
-De ce spui asta?
-Doar privește-i! Cum se supără din orice, se bucură prea puțin și orice nimic le schimbă starea de spirit...
-Spirit, haha, ce ciudată alăturare...Ai uitat ce suntem noi? Ai uitat că și noi am fost la fel de nătângi? Că și noi ne inchideam sufletele când se încheia vara și intram, cu ele tremurând, în toamnă?
-Oh, ce n-aș da să fiu iar om! Le-aș spune că viața e așa de prețioasă...fiecare secundă de bucurie, fiecare hohot de râs e etern, te va însoți mereu și îți va încălzi drumul... Nu știu ce drum e acesta, dar știu că mi-ar fi fost mai bine dacă aș fi fost fericită toată viața.
-Știi că asta e imposibil, nu? Nu există om care să fi fost mereu fericit.
-Dar eu aș putea fi, m-aș bucura și de necazuri, doar să fiu în stare să îmi privesc zâmbetul în oglindă, să îmi aud râsul cristalin.
 Nu te chinuie faptul că acum, comunicăm fără să ne mișcăm măcar? Condamnați la tăcere, în vid, lipsiți de expresie, lipsiți de orice mișcare...doar plutim, osândiți la eternitate și la a privi ce am lăsat în urmă, fără să putem schimba ceva?
-Măcar nu suntem singuri...privește în jur! Cu mintea...pot simți alte miliarde de gânduri, le pot atinge telepatic.
 Nu suntem singurii care au murit prea triști. Nu suntem singurele memorii suspendate în abisul timpului.

V.

- Ce e fericirea?

El, aprinzâdu-și o țigară, o privi cu coada ochiului și apoi zâmbi:

- Fericirea? Fericirea nu poate fi exprimată nici în cuvinte nici în gesturi. Fericirea e o amăgire, nu există! Uite câți filosofi i-au infirmat existența, câți nu au numit-o un fals sentiment.

Noi nu suntem capabili să simțim fericirea, noi trăim în iluzii și le facem realitatea noastră.

Cu un surâs, V., se ridică din pat și se așeză în fața oglinzii, încât să îl poată vedea. 

El stătea întins pe pat, fumând liniștit, cu eternul lui zâmbet de om care știa multe, pe față.

- Și cine sunt acești mari filosofi? cine le-a dat lor dreptul să infirme sentimentele oamenilor? Cine ești tu și cine sunt eu să îi spunem altcuiva că nu e fericit?

Te înșeli, dragul meu! Fericirea există și știi de ce? Pentru că oamenii s-au născut din ea, se hrănesc cu ea și vor muri din cauza ei!

Mulți se nasc căutând-o și realizează prea târziu de câte ori,în viața lor mizeră, au atins-o, au simțit-o, dar n-au știu ce e, așa că au aruncat-o cât-colo ca pe o cârpă folosită. 

Mulți sunt fericiți toată viața, dar păstrează fericirea doar pentru ei, transformând-o în egoism.

Și apoi suntem noi, cei care o punem la îndoială de câte ori avem ocazia. Cei care suntem prea sceptici să o acceptăm, cei care se nefericesc pentru că le e teamă de ea.

Dar eu cred în oameni și în puterea lor de a fi fericiți. Știu că sunt mulți cei care merg braț la braț cu ea și nu-i contestă fidelitatea. Știu că sunt mulți cei care nici nu se obosesc să-i dea vreun nume. Sunt mulți cei care o au, o împart și atât.

Țigara se stinse, iar el privea cu gura întredeschisă făptura din oglindă. Cu luminițe în ochi, netezindu-și ușor părul, zâmbind când ochii ei îi întâlneau pe ai lui.

- Știi? Când te privesc...am impresia că fericirea e o persoană. Tu, V.!

Ia spune-mi? Tu ești Fericirea?

- Oh, nici pe departe...Eu, eu sunt încă un filosof, iar gândurile mele se vor pierde în lumea asta mare, cât ai clipi. 

Așa că hai să închidem ochii și să visăm la fericire, și să-i lăsăm pe alții să o ateste si s-o conteste.

Vreau doar să simt...Nu contează ce nume are.

Îți scriu apusul

Privește-mă, dragul meu, cum, cu fiecare literă te trimit mai departe.

Uită-te bine și amintește-ți de acest zâmbet cald cu care te privesc dintre rânduri.

Nu îndrăzni să te împotrivești arătându-mi vreun semn de bine-voință. Nu îl merit, iar tu nu meriți ca eu să îl accept.

Întoarce-te în conul tău de umbră, unde ar fi trebuit să te trimit demult, atunci când încă nu îți întinsesei tentaculele otrăvite, atunci când încă erai inofensiv.

Te rog a nu crede că îți port vreo urmă de ranchiună. Nici vorbă! Mă simt liberă să te eliberez și știu că e lucrul potrivit. Cum altfel m-aș simți așa de fericită, repudiindu-te?

Și te mai rog ceva: nu lua nimic din ce ai adus! Pleacă la fel de gol ca o undă a mării, căci ai lăsat pe plaja noastră sute de scoici pline de amintiri din care vreau să fac un colier pe care să îl uit abia atunci când voi păși pe o altă plajă.

Și astfel, dragul meu, ți-am scris apusul. Negru pe alb, fără loc de îndoieli. Mai sper doar că vei răsări pe un alt cer, la fel de calm și cald, ca pe al meu.


Post dedicat Roxanei

Acedia

Nu simți, și tu, apăsarea asta din aer?

Nu simți, și tu, că oricât te-ai plimba nu-ți găsești locul?

Sau poate sunt eu altfel și abia acum descopăr.

Poate ochii mi-au fost mereu acoperiți cu o un giulgiu opac și am crezut că văd fericirea când vedeam vidul.

Și ce dur e să te trezești brusc, călcat în picioare și trântit în văi fără sfârșit. 

Și cad.

 
Iar când mă obișnuiesc cu sentimentul...am timp să-mi revăd viața ca pe un film alb-negru. Și mă mai lovesc de câte o ramură de greșeala și simt durerea ireparabilității, o retrăiesc până la următoarea ramură.

 Iar și iar și iar...

Dar nu sunt singur! Căci lângă mine mai cad și alții, unii chiar din cauza mea.

Și uite-așa...cădem cu toții ca un cor de îngeri damnați.

 Doar că noi ne refacem în cădere, iar atunci când vom fi pregătiți să ajungem jos, vom fi iar NOI. Noi, cei lipsiți de răni și amintiri, noi, cei curați. 

Ca la început.

Perfect

Azi vreau să plec cât mai departe.

Vreau să pășesc pe asfalt, într-un loc pe care nu îl știu, cu oameni pe care nu-i cunosc.

Vreau să simt vântul verii prin păr, pe față, să simt că zbor și eu cu el...

Să stau pe plajă, în bătaia soarelui și să-mi amintesc de vara aia în care eram așa de bulversată de schimbări, încât nu mă recunoșteam. Vara în care îți urmăream orice mișcare cu așa patos că aș fi fost în stare să le anticipez și să creez cu tine un tandem perfect.

Perfect. Ce cuvânt sec și prea puțin potrivit vreunui lucru, sentiment sau persoană. 

Perfect, e o jignire, nici-gând un compliment. 

Să te numesc perfect? Te-aș urâți nemărginit.

Să mă numesc perfectă? N-aș spune nici o fărâmă de adevăr.

Nici un om nu e perfect! 

Vă conjur să nu mai folosiți cuvântul acesta oribil, restrictiv și sufocant!

Mai bine, hai să ne descriem în culori sau în mirosuri! Sau prăjituri?

-Cum îți par eu?
-Tu? Tu ești jeleu de fructe, draga mea!

Și uite-așa, vreau să mă plimb pe plajă și să mă cert, pentru că nu demult, chiar eu, am îndrăznit să te numesc perfect.

O alta

E vară și e cald și nu-mi pot opri tornada de gânduri stupide ce-mi traversează imaginația cu o viteză uluitoare.

Știi, atunci când parcă toți au plecat și ai mai rămas doar tu? Tu și cu Tine... 

Și parcă Tu nu e de acord cu Tine. Și parcă vrei să-i faci să tacă, dar parcă ai vrea să-i mai asculți puțin...

Și-ncepi să te dezbați și să îți faci scenarii, și-ajungi să nu te mulțumești cu Tine, și-ai vrea ca Tu să fie altfel...

BBT- McDonaldizarea societatii

*Acest proiect a fost initiat de catre Andra și i-am dat join fara sa stau pe ganduri.
Este vorba despre un Blog book tour foarte dragut, despre o carte interesanta și consta intr-o serie de mini-recenzii facute de niste blogerite cucuiete. So, va invit sa treceti pe la fiecare si sa ”ascultati” ce au de spus.*

Cum se educă fetele în Boemia - Michal Viewegh Recenzie

Am citit pe fugă și ultima carte din campania vALLuntar 2, o carte de la care aveam multe așteptări și care  nu m-a dezamăgit.



Acțiunea pornește de la o decizie aparent simplă și complet lipsită de complicații a profesorului de limbă cehă, Oskar.

Kral, un om bogat și foarte influent, dar care în ciuda eforturilor de a părea și  inteligent eșuează lamentabil nereușind să își înobileze caracterul și cu această caracteristică, îi propune lui Oskar să îi mediteze fiica cea mare, pe Beata, sub pretextul că aceasta

Do1spre2ece - Nick McDonell Recenzie

Înainte de toate vreau să menționez că această recenzie face parte din campania vALLuntar 2, înițiată de editura All în parteneriat cu RomSilva. La fiecare 15 comentarii ei vor planta un copac așa că haideți să-i punem la treabă!

vALLuntar 2

După realul succes al primei ediții, prietenii noștri de la editura ALL revin cu ce-a de-a doua ediție vALLuntar! Iată detaliile:

 <<Anul acesta bloggerii participanţi în campanie vor primi câte un copac pentru fiecare 15 comentarii la recenzia publicată pe blogul lor la o carte ALL.

În perioada 4-17 februarie 2013 Grupul Editorial ALL pune gratuit la dispoziţia fiecărui blogger câte două cărţi la alegere de pe www.all.ro. El trebuie să le citească şi să îşi scrie părerea despre cărţi pe blogul personal.
Dacă o recenzie are mai mult de 15 comentarii, celelalte comentarii se vor cumula cu comentariile de la alte recenzii, de pe alte bloguri, şi la 20 de comentarii, o echipă a Grupului Editorial ALL va planta încă un copac într-un loc ales de ROMSILVA.

Insurgent de Veronica Roth - Recenzie

Aseară am terminat de citit al doilea volum din seria Divergent de Veronica Roth, Insurgent, și am decis imediat  să îi fac o recenzie. Trebuie să mărturisesc că această seria m-a captivat fără doar și poate. este aproape imposibil să nu empatizezi cu personajele, în care la un moment dat fiecare din noi ne regăsim.

Les Miserables

Despre insula mea, pufoasă și roz

El

Biata de tine…așa de naivă…

Nici nu e nevoie să îl vezi…El știe deja  că te are. Ești ca un pește într-un acvariu, vezi orizontul, dar ceva invizibil te reține să îl urmezi,iar tu… pur și simplu nu poți. Ești prinsă. Vrei să te eliberezi, dar defapt nu vrei. Se joacă cu mintea ta…tu te joci cu mintea ta, mintea ta nu mai e…e doar ce vrea El să gândești, El e păpușarul…tu ești doar o marionetă din cârpe cusute stângaci de o fetiță abia inițiată în meșteșugul ăsta.

Te înalță doar ca să te doboare cu brutalitate, te lovește de pământul sec, cu zgomote înăbușite, cu suspine. Te ridici și îi zâmbești în față și El te lovește din nou…

Spiritul…nu ți-l poate lua, e tot ce ai și ce El nu poate atinge…râzi în sinea ta…ești ca o narcisă răsărită în pragul iernii.

Cât de naivă...

 Și parcă dacă nu ar mai exista ar fi bine...Ba,nu!  nu îl vrei departe,vrei să îl știi mereu lângă tine, dar îl urăști. Îl urăști așa tare că vrei să îl sufoci cu mâinile goale, dar e atât de fragil…fragil…FRAGIL ȘI MESCHIN! Știi ca vulnerabilitatea e doar o mască, dar vrei să crezi că și el are un punct slab, vrei să crezi că îl poți controla cu mișcarea unui deget…că îl poți frânge dintr-o mișcare.

Cât de naivă…

 

Toamnă

Zi de început de toamnă...aburi grei ies din asfaltul crăpat. Pământul negru, sterp, aducător de ghinion, tânjește după tălpile desculțe, după țopăieli și râsete cristaline.

Ea se plimbă târând o eșarfă roșie...așa de roșie încât pare a fi făcută din petale de mac, legate cu pânze de păianjen... Materialul șerpuiește pe trotuarul grosolan, destrămându-se încet, ca un vis.

Șina de tren e rece și  părăsită, mereu singură; vara sufocată de zăduf, iarna bocnă, iar  nimănui nu îi pasă pe câți i-a dus spre cei iubiți...sau departe de ei, e ca un drum al gloriei sau al rușinii, mereu cu două direcții. Păstrează pe fiecare centimetru o poveste pe care nu o poate spune, condamnată la tăcere.

Zi de început de toamnă, toamnă bacoviană, o șină de tren, un câmp pustiu și ea trasând cu eșarfa un drum plin de gropi, pline cu noroi și iarbă  putrezită. Șina o cheamă cu o patimă pe care doar ea o aude, îi spune să se apropie și să o încălzească cu trupul ei, răvășit de durere...lipsit de suflet și compasiune. Ea nu mai simte nimic, e goală. Goală și rece ca o șină de tren, cu care se contopește ușor spre a deveni una. Iar mai târziu...rămâne eșarfa... doar ea,acum, mai roșie ca niciodată.

E toamnă.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=51K4cUTuvc0&w=480&h=360]

Oferte AdevarulShop

Oferte si lichidari de stoc:

> Pana la 50% reducere la filmele din oferta

> Preturi incredibile pentru produse IT din oferta

> Doar astazi, 10% reducere la orice placa nVidia

> Lichidari de stoc la ceasuri Casio

> Super preturi pentru produse electrocasnice.


Noutati AdevarulShop:

> Noile modele de la Russel Hobbs

> Papusile Barbie sunt aici

Spintecatorul (Jurnalele lui Stefan, vol. 4) -Recenzie

 

"Având la bază serialul de televiziune de mare succes inspirat de seria de romane semnate de L.J. Smith, Jurnalele lui Stefan dezvăluie adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în realitate între Stefan, Damon şi Katherine… şi cum a debutat triunghiul amoros din Jurnalele vampirilor. Suntem în anul 1888, şi aerul Londrei e încărcat de mirosul sângelui. Stefan Salvatore crede că va putea să scape de trecutul violent, stabilindu-se într-o paşnică regiune rurală din Anglia, dar când un criminal atroce care-şi spune Jack Spintecătorul iese la iveală, Stefan începe să se teamă că întunericul îl va urmări veşnic. Pornind pe urma ucigaşului, Stefan se aşteaptă la tot ce poate fi mai rău: şi anume că autorul crimelor este un vampir. Cu cât află mai multe, cu atât devine mai sigur de faptul că asasinul este cineva apropiat lui… şi că nu va putea niciodată să fugă îndeajuns de departe de trecutul care-l bântuie."

Sa luam cateva ingrediente simple: Londra, Legenda lui Jack Spintecatorul, niste vampiri fugari si iata ce obtinem:

Anul 1888, Londra. Stefan isi face o noua prietena,Violet, o irlandeza venita in Anglia pentru a deveni actrita si care isi cauta cu disperare sora pierduta, sperand ca aceasta sa nu fi cazut victima Spintecatorului.

O femeie este asasinata intr-un mod groaznic, iar Stefan se intreaba daca nu cumva aceasta este opera fratelui sau.
Un mesaj controversat ii amplifica banuielile si porneste pe urmele Spintecatorului impreuna cu Violet.

Asadar ni se pune pe tava o noua varianta legata de povestea lui Jack Spintecatorul si anume cum ca acesta ar fi fost un vampir, o varianta cu atat mai usor de acceptat cu cat identitatea Spintecatorului nu a fost aflata nici in ziua de azi. Stefan si Violet se infiltreaza in inalta societate pentru a-l intalni pe Damon sau Contele DeSangue cum isi spune si a afla adevarul despre povestea ce macina Londra.

Stiati ca insusi Lewis Carroll, autorul povestii Alice in tara minunilor a fost suspectat ca fiind Jack Spintecatorul?

Citat preferat:"oamenii erau capabili încă să creadă în existența binelui, chiar și când răul se împlânta tot mai adânc în mijlocul lor"
Nota: 4.5/5

 

Fantoma (Jurnalele Vampirilor: Vanatorii, vol. 1)-Recenzie

AVENTURI MAI PALPITANTE CA ORICÂND...
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU VOLUMUL 8 AL SERIEI,
ŞI TOTODATĂ PRIMUL VOLUM DIN NOUL CICLU

ELENA ESTE ÎN PRIMEJDIE! AMENINŢATĂ DE O APARIŢIE SUMBRĂ VENITĂ DIN LUMEA DE DINCOLO, EA NU POATE FI PROTEJATĂ DECÂT DE CEI DOI FRAŢI SALVATORE, STEFAN ŞI DAMON...

Elena Gilbert şi prietenii ei au luptat împotriva spiritelor malefice şi au reuşit să salveze orăşelul Fell’s Church, dar cu un preţ foarte mare: viaţa lui Damon Salvatore.
Cândva, Damon se luptase crâncen cu fratele lui, vampirul Stefan, să câştige inima Elenei. Cum Damon a dispărut, Elena şi Stefan pot fi în sfârşit împreună. Şi-atunci, de ce Elena visează în continuare la Damon?
În timp ce sentimentele ei faţă de Damon devin tot mai profunde, Fell’s Church e bântuit de o apariţie sumbră. Elena ştie cum este în iad, dar un asemenea demon nu a mai văzut niciodată. Singurul lui scop este s-o omoare pe Elena şi pe cei dragi ei...

Dragă Jurnalule,
SUNT ACASĂ! Nici nu îndrăznesc să cred, dar iată-mă aici!
Întregul Fell’s Church are şansa unui nou început. Dar, cu excepţia mea şi a prietenilor mei apropiaţi – Meredith, Bonnie, Matt, dragul meu Stefan şi doamna Flowers – nimeni altcineva nu ştie că viaţa nu s-a mai scurs ca de obicei de la Ziua Oraşului încoace. 
Am reuşit! Am salvat pe toată lumea!
Pe toţi, cu excepţia lui Damon...
Ceea ce e ciudat – de fapt, ridicol – este acest sentiment de speranţă care se naşte în adâncul meu. Şi dacă, îmi tot spun, şi dacă de fapt, cumva, Damon n-a murit?
Şi apoi speranţa se destramă, pentru că el e mort, şi trebuie să accept asta. Dacă vreau să rămân puternică, nu mă pot minţi singură.
Dar speranţa mi se furişează din nou în suflet. Şi dacă...? 
Elena

Am terminat zilele trecute volumul acesta si am decis sa ii fac si recenzia, in cazul in care va intrebati ce va astepta daca il cititi, asta daca nu l-ati citit deja.

Teen Wolf-finale ep.

 

 

 

 

 









Urmatorul sezon are 24 de episoadee!!
Sezonul 3 va aparea undeva in 2013(ianuarie, februarie)

Jurnalele Vampirilor 6,7- Recenzie

Heei!

Imi cer scuze pentru absență, dar am fost plecată și nu am avut internet.

Așaaa, am citit JV 6,7 și am decis să le fac recenzia împreună, 2 în 1, una plus una gratis:)).

M-am hotarat sa devin prost de Martin Page-Recenzie

Salutare!
Da, știu că am cam tras chiulul la postări, dar am fost ocupată cu înscrierea la facultate și altele. Azi mă revanșez cu o recenzie la o carte mai ”serioasă”, M-am hotărât să devin prost de Martin Page.

Nu este o carte foarte mare însă conținutul este foarte bogat, povestea îndeamnă la reflecție.

Antoine este un tânăr foarte inteligent, atât de inteligent încât nu mai poate vedea nimic frumos în ceea cea îl înconjoară, în haine vede mereu copii exploatați în fabrici, în mâncare vede foametea țărilor din lumea a treia, în lux vede sărăcia care îl susține.El ajunge la concluzia că dacă ar deveni prost totul ar fi mai frumos pentru el, va avea mai mulți prieteni, bani poate chiar și o familie.

Acesta încearcă mai întâi să devină alcoolic, sperând că băutura îi va îngusta perspectivele, dar nu reușește întru-cât realizează că nu posedă rezistență, intrând în coma de la un singur pahar de bere.

A doua încercare constă în tentativa de sinucidere, dar după un curs despre cum se face, pentru Antoine nu mai reprezintă un interes, fapt care duce la ultima variantă, să devină prost.

Ajutat de pastilele recomandate de un bun prieten, doctor, Antoine obține ceea ce și-a dorit sau avea impresia că își dorește, se angajează ca agent la bursă, devine milionar din greșeală, vărsând cafea pe tastele calculatorului, însă ceva îi lipsește, motivația. Își cumpără mașină deși nu are permis, își mobilează casa doar pentru că așa vede la ceilalți oameni, mediocrii,cumpără haine de firmă, televizor, dar fără să aibă un interes legat de ele, face toate astea doar pentru a se adapta societății.

Povestea lui Antoine este una impresionantă și profundă, veți învăța că inteligența vine cu neajunsurile sale, dar că este un dar  cu o valoare inestimabilă și care trebuie prețuită.

Nota:5/5

Citat preferat: ”- Lacenaire spunea că singurii care au dreptul să judece sunt condamnații.”

JS cu BRAVO!

Teen Wolf