Și gândurile rămân

-Trebuie să îți spun, cei de acolo, de jos, sunt niște imbecili!
-De ce spui asta?
-Doar privește-i! Cum se supără din orice, se bucură prea puțin și orice nimic le schimbă starea de spirit...
-Spirit, haha, ce ciudată alăturare...Ai uitat ce suntem noi? Ai uitat că și noi am fost la fel de nătângi? Că și noi ne inchideam sufletele când se încheia vara și intram, cu ele tremurând, în toamnă?
-Oh, ce n-aș da să fiu iar om! Le-aș spune că viața e așa de prețioasă...fiecare secundă de bucurie, fiecare hohot de râs e etern, te va însoți mereu și îți va încălzi drumul... Nu știu ce drum e acesta, dar știu că mi-ar fi fost mai bine dacă aș fi fost fericită toată viața.
-Știi că asta e imposibil, nu? Nu există om care să fi fost mereu fericit.
-Dar eu aș putea fi, m-aș bucura și de necazuri, doar să fiu în stare să îmi privesc zâmbetul în oglindă, să îmi aud râsul cristalin.
 Nu te chinuie faptul că acum, comunicăm fără să ne mișcăm măcar? Condamnați la tăcere, în vid, lipsiți de expresie, lipsiți de orice mișcare...doar plutim, osândiți la eternitate și la a privi ce am lăsat în urmă, fără să putem schimba ceva?
-Măcar nu suntem singuri...privește în jur! Cu mintea...pot simți alte miliarde de gânduri, le pot atinge telepatic.
 Nu suntem singurii care au murit prea triști. Nu suntem singurele memorii suspendate în abisul timpului.

Îți scriu apusul

Privește-mă, dragul meu, cum, cu fiecare literă te trimit mai departe.

Uită-te bine și amintește-ți de acest zâmbet cald cu care te privesc dintre rânduri.

Nu îndrăzni să te împotrivești arătându-mi vreun semn de bine-voință. Nu îl merit, iar tu nu meriți ca eu să îl accept.

Întoarce-te în conul tău de umbră, unde ar fi trebuit să te trimit demult, atunci când încă nu îți întinsesei tentaculele otrăvite, atunci când încă erai inofensiv.

Te rog a nu crede că îți port vreo urmă de ranchiună. Nici vorbă! Mă simt liberă să te eliberez și știu că e lucrul potrivit. Cum altfel m-aș simți așa de fericită, repudiindu-te?

Și te mai rog ceva: nu lua nimic din ce ai adus! Pleacă la fel de gol ca o undă a mării, căci ai lăsat pe plaja noastră sute de scoici pline de amintiri din care vreau să fac un colier pe care să îl uit abia atunci când voi păși pe o altă plajă.

Și astfel, dragul meu, ți-am scris apusul. Negru pe alb, fără loc de îndoieli. Mai sper doar că vei răsări pe un alt cer, la fel de calm și cald, ca pe al meu.


Post dedicat Roxanei

Acedia

Nu simți, și tu, apăsarea asta din aer?

Nu simți, și tu, că oricât te-ai plimba nu-ți găsești locul?

Sau poate sunt eu altfel și abia acum descopăr.

Poate ochii mi-au fost mereu acoperiți cu o un giulgiu opac și am crezut că văd fericirea când vedeam vidul.

Și ce dur e să te trezești brusc, călcat în picioare și trântit în văi fără sfârșit. 

Și cad.

 
Iar când mă obișnuiesc cu sentimentul...am timp să-mi revăd viața ca pe un film alb-negru. Și mă mai lovesc de câte o ramură de greșeala și simt durerea ireparabilității, o retrăiesc până la următoarea ramură.

 Iar și iar și iar...

Dar nu sunt singur! Căci lângă mine mai cad și alții, unii chiar din cauza mea.

Și uite-așa...cădem cu toții ca un cor de îngeri damnați.

 Doar că noi ne refacem în cădere, iar atunci când vom fi pregătiți să ajungem jos, vom fi iar NOI. Noi, cei lipsiți de răni și amintiri, noi, cei curați. 

Ca la început.