-De ce spui asta?
-Doar privește-i! Cum se supără din orice, se bucură prea puțin și orice nimic le schimbă starea de spirit...
-Spirit, haha, ce ciudată alăturare...Ai uitat ce suntem noi? Ai uitat că și noi am fost la fel de nătângi? Că și noi ne inchideam sufletele când se încheia vara și intram, cu ele tremurând, în toamnă?
-Oh, ce n-aș da să fiu iar om! Le-aș spune că viața e așa de prețioasă...fiecare secundă de bucurie, fiecare hohot de râs e etern, te va însoți mereu și îți va încălzi drumul... Nu știu ce drum e acesta, dar știu că mi-ar fi fost mai bine dacă aș fi fost fericită toată viața.
-Știi că asta e imposibil, nu? Nu există om care să fi fost mereu fericit.
-Dar eu aș putea fi, m-aș bucura și de necazuri, doar să fiu în stare să îmi privesc zâmbetul în oglindă, să îmi aud râsul cristalin.
Nu te chinuie faptul că acum, comunicăm fără să ne mișcăm măcar? Condamnați la tăcere, în vid, lipsiți de expresie, lipsiți de orice mișcare...doar plutim, osândiți la eternitate și la a privi ce am lăsat în urmă, fără să putem schimba ceva?
-Măcar nu suntem singuri...privește în jur! Cu mintea...pot simți alte miliarde de gânduri, le pot atinge telepatic.
Nu suntem singurii care au murit prea triști. Nu suntem singurele memorii suspendate în abisul timpului.
