Ambiguu

   

 

   Văd cum plângi și suferi în tăcere. 

   Crezi că întunericul ți-e prieten. Oh, cât te înșeli! 

  Toate au venit din întuneric, îți amintești? Chiar întunericul te-a rănit, deși avea chip pur, de lumină. 

   Și te-a rănit odată și te-a rănit și-a doua oară și-a început să-ți placă așa că a treia oară i s-a părut monotonie. 

  Dar, tu, abia atunci te-ai trezit din somnul tău bolnav și ți-ai dat seama că ești prinsă într-un borcan. Vezi foarte bine afară, dar capacul e pus și tot ce poți face e să stai închisă cu întunericul, să te împrietenești cu el, să îl urăști, să îl iubești, să te înfurii.

   Ce-i pasă lui de-o inimă ce-i aparține? Ce-i pasă lui de covorul țesut din lacrimi pe care calcă fără remușcări? El e întuneric, iar întunericul vine și pleacă lăsând loc luminii. Însă de data asta pare că lumina s-a pierdut undeva pe drum. 

   Nici nu mai știi cât durează o zi.
  Ce s-o fi întâmplat cu prietenosul timp? De ce-ți lungește fiecare secundă de agonie? Ce se va întâmpla când va veni lumina? Nu vei simți oare, într-un colț de inimă, un spațiu gol, dar pe care au rămas urmele întunericului? Nu-l vei vrea înapoi? Și ce te faci dacă nu mai vine niciodată?

  Și știi ce e cel mai rău? Că începe să îți placă fumul gros al ignoranței. Nepăsarea e ca o țigară, iar tu nu vrei să ajungi prea curand la filtru deși îți simți plămânii arzând sub mângâierea rotocoalelor gri. Așa fine, umblând prin fiecare capilar, venă și arteră. O boală care te face să crezi că fericirea există.

  Îgnoranța te face să crezi că întunericul tău poate fi împărțit. E ca propria ta pasăre de pradă, o dresezi să atace, dar uneori dă dovadă de nesupunere și atacă singură. 

Un lucru e clar, mereu se va întorce la stăpână. Iar tu o vei hrăni mereu, îmbătată de ignoranță.

Oh, București!

Oh, București!
Oază pentru noi, cei din provincie. Ești genul ăla de oraș care le vindecă pe toate, deși face mai multe răni. Ești locul în care poți deveni altcineva, deși nu vei fi niciodată altul.
Ești locul în care fericirea se trăiește în așteptarea metroului, pe peronul B, când primești un mesaj pe WhatsApp.
Ce stupid! Venim toți aici, sperând că se va schimba ceva în noi, în viața noastra, la persoanele ce ne înconjoară și fără să vrem, chiar noi schimbăm totul.
Trăim cu impresia că decorul ne influențează, când, noi îl modelăm până în cele mai mici detalii.

Îmi place să privesc orașul noaptea. Când luminile îmi amintesc de New York...Evident, New Yorkul pe care îmi place mie să mi-l imaginez. Cu părțile frumoase, petreceri luxoase și taxiuri galbene gata să te ducă acasă după ce ai băut prea multă șampanie roz.
Într-un fel...Bucureștiul este New Yorkul meu. Al meu, al tău, al lor. Nu-mi pasă, îl putem împărți. Poate fi Parisul vostru dacă vreți...sau Milano. Mie doar lăsați-mi luminile, imaginea lor îmi încălzește retina, iar drumul spre casă, dimineața la 04:00 pare mai sigur.
Cu vocea iritată a taximestristului, ce se plânge de cât de mult beau tinerii din ziua de azi, pe fundal. Cu mirosul banchetelor, prea folosite, în aer și cu zgomotul motorului vechi în timpane, eu vreau să privesc luminile. Și,vreau să văd în ele, undeva peste ocean, o altă eu, într-o altă noapte, întorcându-se în apartamentul ei de pe 5th Ave. după ce, până la 04:00 dimineața a băut prea multă șampanie roz...

V.

- Ce e fericirea?

El, aprinzâdu-și o țigară, o privi cu coada ochiului și apoi zâmbi:

- Fericirea? Fericirea nu poate fi exprimată nici în cuvinte nici în gesturi. Fericirea e o amăgire, nu există! Uite câți filosofi i-au infirmat existența, câți nu au numit-o un fals sentiment.

Noi nu suntem capabili să simțim fericirea, noi trăim în iluzii și le facem realitatea noastră.

Cu un surâs, V., se ridică din pat și se așeză în fața oglinzii, încât să îl poată vedea. 

El stătea întins pe pat, fumând liniștit, cu eternul lui zâmbet de om care știa multe, pe față.

- Și cine sunt acești mari filosofi? cine le-a dat lor dreptul să infirme sentimentele oamenilor? Cine ești tu și cine sunt eu să îi spunem altcuiva că nu e fericit?

Te înșeli, dragul meu! Fericirea există și știi de ce? Pentru că oamenii s-au născut din ea, se hrănesc cu ea și vor muri din cauza ei!

Mulți se nasc căutând-o și realizează prea târziu de câte ori,în viața lor mizeră, au atins-o, au simțit-o, dar n-au știu ce e, așa că au aruncat-o cât-colo ca pe o cârpă folosită. 

Mulți sunt fericiți toată viața, dar păstrează fericirea doar pentru ei, transformând-o în egoism.

Și apoi suntem noi, cei care o punem la îndoială de câte ori avem ocazia. Cei care suntem prea sceptici să o acceptăm, cei care se nefericesc pentru că le e teamă de ea.

Dar eu cred în oameni și în puterea lor de a fi fericiți. Știu că sunt mulți cei care merg braț la braț cu ea și nu-i contestă fidelitatea. Știu că sunt mulți cei care nici nu se obosesc să-i dea vreun nume. Sunt mulți cei care o au, o împart și atât.

Țigara se stinse, iar el privea cu gura întredeschisă făptura din oglindă. Cu luminițe în ochi, netezindu-și ușor părul, zâmbind când ochii ei îi întâlneau pe ai lui.

- Știi? Când te privesc...am impresia că fericirea e o persoană. Tu, V.!

Ia spune-mi? Tu ești Fericirea?

- Oh, nici pe departe...Eu, eu sunt încă un filosof, iar gândurile mele se vor pierde în lumea asta mare, cât ai clipi. 

Așa că hai să închidem ochii și să visăm la fericire, și să-i lăsăm pe alții să o ateste si s-o conteste.

Vreau doar să simt...Nu contează ce nume are.

Îți scriu apusul

Privește-mă, dragul meu, cum, cu fiecare literă te trimit mai departe.

Uită-te bine și amintește-ți de acest zâmbet cald cu care te privesc dintre rânduri.

Nu îndrăzni să te împotrivești arătându-mi vreun semn de bine-voință. Nu îl merit, iar tu nu meriți ca eu să îl accept.

Întoarce-te în conul tău de umbră, unde ar fi trebuit să te trimit demult, atunci când încă nu îți întinsesei tentaculele otrăvite, atunci când încă erai inofensiv.

Te rog a nu crede că îți port vreo urmă de ranchiună. Nici vorbă! Mă simt liberă să te eliberez și știu că e lucrul potrivit. Cum altfel m-aș simți așa de fericită, repudiindu-te?

Și te mai rog ceva: nu lua nimic din ce ai adus! Pleacă la fel de gol ca o undă a mării, căci ai lăsat pe plaja noastră sute de scoici pline de amintiri din care vreau să fac un colier pe care să îl uit abia atunci când voi păși pe o altă plajă.

Și astfel, dragul meu, ți-am scris apusul. Negru pe alb, fără loc de îndoieli. Mai sper doar că vei răsări pe un alt cer, la fel de calm și cald, ca pe al meu.


Post dedicat Roxanei

Acedia

Nu simți, și tu, apăsarea asta din aer?

Nu simți, și tu, că oricât te-ai plimba nu-ți găsești locul?

Sau poate sunt eu altfel și abia acum descopăr.

Poate ochii mi-au fost mereu acoperiți cu o un giulgiu opac și am crezut că văd fericirea când vedeam vidul.

Și ce dur e să te trezești brusc, călcat în picioare și trântit în văi fără sfârșit. 

Și cad.

 
Iar când mă obișnuiesc cu sentimentul...am timp să-mi revăd viața ca pe un film alb-negru. Și mă mai lovesc de câte o ramură de greșeala și simt durerea ireparabilității, o retrăiesc până la următoarea ramură.

 Iar și iar și iar...

Dar nu sunt singur! Căci lângă mine mai cad și alții, unii chiar din cauza mea.

Și uite-așa...cădem cu toții ca un cor de îngeri damnați.

 Doar că noi ne refacem în cădere, iar atunci când vom fi pregătiți să ajungem jos, vom fi iar NOI. Noi, cei lipsiți de răni și amintiri, noi, cei curați. 

Ca la început.

Perfect

Azi vreau să plec cât mai departe.

Vreau să pășesc pe asfalt, într-un loc pe care nu îl știu, cu oameni pe care nu-i cunosc.

Vreau să simt vântul verii prin păr, pe față, să simt că zbor și eu cu el...

Să stau pe plajă, în bătaia soarelui și să-mi amintesc de vara aia în care eram așa de bulversată de schimbări, încât nu mă recunoșteam. Vara în care îți urmăream orice mișcare cu așa patos că aș fi fost în stare să le anticipez și să creez cu tine un tandem perfect.

Perfect. Ce cuvânt sec și prea puțin potrivit vreunui lucru, sentiment sau persoană. 

Perfect, e o jignire, nici-gând un compliment. 

Să te numesc perfect? Te-aș urâți nemărginit.

Să mă numesc perfectă? N-aș spune nici o fărâmă de adevăr.

Nici un om nu e perfect! 

Vă conjur să nu mai folosiți cuvântul acesta oribil, restrictiv și sufocant!

Mai bine, hai să ne descriem în culori sau în mirosuri! Sau prăjituri?

-Cum îți par eu?
-Tu? Tu ești jeleu de fructe, draga mea!

Și uite-așa, vreau să mă plimb pe plajă și să mă cert, pentru că nu demult, chiar eu, am îndrăznit să te numesc perfect.