Îți scriu apusul

Privește-mă, dragul meu, cum, cu fiecare literă te trimit mai departe.

Uită-te bine și amintește-ți de acest zâmbet cald cu care te privesc dintre rânduri.

Nu îndrăzni să te împotrivești arătându-mi vreun semn de bine-voință. Nu îl merit, iar tu nu meriți ca eu să îl accept.

Întoarce-te în conul tău de umbră, unde ar fi trebuit să te trimit demult, atunci când încă nu îți întinsesei tentaculele otrăvite, atunci când încă erai inofensiv.

Te rog a nu crede că îți port vreo urmă de ranchiună. Nici vorbă! Mă simt liberă să te eliberez și știu că e lucrul potrivit. Cum altfel m-aș simți așa de fericită, repudiindu-te?

Și te mai rog ceva: nu lua nimic din ce ai adus! Pleacă la fel de gol ca o undă a mării, căci ai lăsat pe plaja noastră sute de scoici pline de amintiri din care vreau să fac un colier pe care să îl uit abia atunci când voi păși pe o altă plajă.

Și astfel, dragul meu, ți-am scris apusul. Negru pe alb, fără loc de îndoieli. Mai sper doar că vei răsări pe un alt cer, la fel de calm și cald, ca pe al meu.


Post dedicat Roxanei