Acedia

Nu simți, și tu, apăsarea asta din aer?

Nu simți, și tu, că oricât te-ai plimba nu-ți găsești locul?

Sau poate sunt eu altfel și abia acum descopăr.

Poate ochii mi-au fost mereu acoperiți cu o un giulgiu opac și am crezut că văd fericirea când vedeam vidul.

Și ce dur e să te trezești brusc, călcat în picioare și trântit în văi fără sfârșit. 

Și cad.

 
Iar când mă obișnuiesc cu sentimentul...am timp să-mi revăd viața ca pe un film alb-negru. Și mă mai lovesc de câte o ramură de greșeala și simt durerea ireparabilității, o retrăiesc până la următoarea ramură.

 Iar și iar și iar...

Dar nu sunt singur! Căci lângă mine mai cad și alții, unii chiar din cauza mea.

Și uite-așa...cădem cu toții ca un cor de îngeri damnați.

 Doar că noi ne refacem în cădere, iar atunci când vom fi pregătiți să ajungem jos, vom fi iar NOI. Noi, cei lipsiți de răni și amintiri, noi, cei curați. 

Ca la început.

Perfect

Azi vreau să plec cât mai departe.

Vreau să pășesc pe asfalt, într-un loc pe care nu îl știu, cu oameni pe care nu-i cunosc.

Vreau să simt vântul verii prin păr, pe față, să simt că zbor și eu cu el...

Să stau pe plajă, în bătaia soarelui și să-mi amintesc de vara aia în care eram așa de bulversată de schimbări, încât nu mă recunoșteam. Vara în care îți urmăream orice mișcare cu așa patos că aș fi fost în stare să le anticipez și să creez cu tine un tandem perfect.

Perfect. Ce cuvânt sec și prea puțin potrivit vreunui lucru, sentiment sau persoană. 

Perfect, e o jignire, nici-gând un compliment. 

Să te numesc perfect? Te-aș urâți nemărginit.

Să mă numesc perfectă? N-aș spune nici o fărâmă de adevăr.

Nici un om nu e perfect! 

Vă conjur să nu mai folosiți cuvântul acesta oribil, restrictiv și sufocant!

Mai bine, hai să ne descriem în culori sau în mirosuri! Sau prăjituri?

-Cum îți par eu?
-Tu? Tu ești jeleu de fructe, draga mea!

Și uite-așa, vreau să mă plimb pe plajă și să mă cert, pentru că nu demult, chiar eu, am îndrăznit să te numesc perfect.