vineri, 29 noiembrie 2013

Ambiguu

Untitled   
 
   Văd cum plângi și suferi în tăcere. 

   Crezi că întunericul ți-e prieten. Oh, cât te înșeli! 
  Toate au venit din întuneric, îți amintești? Chiar întunericul te-a rănit, deși avea chip pur, de lumină. 
   Și te-a rănit odată și te-a rănit și-a doua oară și-a început să-ți placă așa că a treia oară i s-a părut monotonie. 
  Dar, tu, abia atunci te-ai trezit din somnul tău bolnav și ți-ai dat seama că ești prinsă într-un borcan. Vezi foarte bine afară, dar capacul e pus și tot ce poți face e să stai închisă cu întunericul, să te împrietenești cu el, să îl urăști, să îl iubești, să te înfurii.
   Ce-i pasă lui de-o inimă ce-i aparține? Ce-i pasă lui de covorul țesut din lacrimi pe care calcă fără remușcări? El e întuneric, iar întunericul vine și pleacă lăsând loc luminii. Însă de data asta pare că lumina s-a pierdut undeva pe drum. 
   Nici nu mai știi cât durează o zi.
  Ce s-o fi întâmplat cu prietenosul timp? De ce-ți lungește fiecare secundă de agonie? Ce se va întâmpla când va veni lumina? Nu vei simți oare, într-un colț de inimă, un spațiu gol, dar pe care au rămas urmele întunericului? Nu-l vei vrea înapoi? Și ce te faci dacă nu mai vine niciodată?
  Și știi ce e cel mai rău? Că începe să îți placă fumul gros al ignoranței. Nepăsarea e ca o țigară, iar tu nu vrei să ajungi prea curand la filtru deși îți simți plămânii arzând sub mângâierea rotocoalelor gri. Așa fine, umblând prin fiecare capilar, venă și arteră. O boală care te face să crezi că fericirea există.

  Îgnoranța te face să crezi că întunericul tău poate fi împărțit. E ca propria ta pasăre de pradă, o dresezi să atace, dar uneori dă dovadă de nesupunere și atacă singură. 
Un lucru e clar, mereu se va întorce la stăpână. Iar tu o vei hrăni mereu, îmbătată de ignoranță.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu