El

Biata de tine…așa de naivă…

Nici nu e nevoie să îl vezi…El știe deja  că te are. Ești ca un pește într-un acvariu, vezi orizontul, dar ceva invizibil te reține să îl urmezi,iar tu… pur și simplu nu poți. Ești prinsă. Vrei să te eliberezi, dar defapt nu vrei. Se joacă cu mintea ta…tu te joci cu mintea ta, mintea ta nu mai e…e doar ce vrea El să gândești, El e păpușarul…tu ești doar o marionetă din cârpe cusute stângaci de o fetiță abia inițiată în meșteșugul ăsta.

Te înalță doar ca să te doboare cu brutalitate, te lovește de pământul sec, cu zgomote înăbușite, cu suspine. Te ridici și îi zâmbești în față și El te lovește din nou…

Spiritul…nu ți-l poate lua, e tot ce ai și ce El nu poate atinge…râzi în sinea ta…ești ca o narcisă răsărită în pragul iernii.

Cât de naivă...

 Și parcă dacă nu ar mai exista ar fi bine...Ba,nu!  nu îl vrei departe,vrei să îl știi mereu lângă tine, dar îl urăști. Îl urăști așa tare că vrei să îl sufoci cu mâinile goale, dar e atât de fragil…fragil…FRAGIL ȘI MESCHIN! Știi ca vulnerabilitatea e doar o mască, dar vrei să crezi că și el are un punct slab, vrei să crezi că îl poți controla cu mișcarea unui deget…că îl poți frânge dintr-o mișcare.

Cât de naivă…