Forbidden 4

Când mi-am revenit eram așezată pe o bancă, iar Caleb lângă mine. Mă privea de parcă acum mă vedea prima oară. L-am lăsat să mă studieze și apoi am întrebat:

-Cât timp am dormit? deja mă așteptam să îmi răspundă că zile la rând.

-Cam cinci minute!a spus el apoi a tăcut, de parcă voia să îmi spună ceva și nu știa cum.

-Ești o inconștientă! a zis într-un final, șocându-mă.

-Poftim? De ce? Eu…nu, nu înțeleg! am zis de-a dreptul încurcată.

S-a ridicat de pe bancă și s-a postat în fața mea, apoi m-am ridicat și eu, nedumerită. A început să se plimbe nervos. Era ca un înger, razele soarelui i se reflectau în șuvițele de păr castaniu, iar ochii luaseră culoarea aurorei boreale.

-Nici nu știi în ce pericole te pui, nu-i așa?a întrebat el sarcastic.

Am vrut să îi răspund, însă nu mi-a dat timp.

-Vrei să spui că mă iubești? Nici nu mă cunoști! Ai să afli lucruri despre mine pentru care mă vei urî. Ca de exemplu: ce crezi că făceam eu în prima dimineață în care m-ai văzut, pe alee?spuse el tare și răspicat, făcându-mă să mă cutremur.

‘Uite o  întrebare bună, antilopă-ce-iubești-crocodilul!’Minunat! Iată că și conștiința se trezise.

Nu am știu ce să îi răspund…gândurile mi se pierdeau în neant, nu eram în stare să rostesc vreun cuvânt.

-Vrei să știi? Am să îți spun! Eram acolo pentru a mă hrăni! Și ia ghici cu cine? Cu tine! Pe tine voiam să te omor! spuse el cu neîncredere, parcă.

M-am dat un pas înapoi lovindu-mă de bancă, am încremenit.

‘I-auzi! Erai micul dejun!’ spuse vocea rațiunii precipitat.

Am rămas cu privirea fixată asupra lui vreo cinci minute. De asta era el acolo? Voia să mă omoare?Dar…dar nu a făcut-o! Nu a făcut-o pentru că…De ce nu a făcut-o?Întrebările parcă îmi treceau prin fața ochilor, iar eu nu puteam răspunde niciuneia.Într-un final am zis:

-Ai vrut să mă ucizi, însă nu ai facut-o! un zâmbet îmi apăruse în colțul gurii.

El sa dat un pas înapoi, uimit de constatarea mea, și s-a întors cu spatele.Am continuat:

-Exact! Nu m-ai ucis, nu m-ai ucis pentru că și tu simți ceva pentru mine, nu-i așa?

Începusem să îmi revin, o încredere nebănuită năvălindu-mi în trup.El însă nu zicea nimic, era cu spatele la mine, parcă încercând să se controleze, să ascundă reacția la vorbele mele. Într-un final a izbucnit:

-Da!Așa e! Iar asta nici nu știi cât e de grav! O notă de teamă i se simțea în voce, o teamă pe care nu o înțelegeam, sau poate nu voiam să o înțeleg.

-Cum poate fi iubirea gravă?E un sentiment pur și inocent!i-am zis în timp ce lacrimi îmi acopereau obrajii.

S-a apropiat de mine, a întins mâinile și m-a luat în brațe, l-am cuprins și eu de talie cu ambele mâini, apoi mi-a șoptit la ureche:

-Iubirea noastră e interzisă pentru că…

Nici nu a apucat să termine fraza că un zgomot puternic s-a auzit din spatele nostru, de parcă un fulger izbise un copac. M-am întors brusc și…Doi bărbați de culoare erau sprijiniți de banca pe care acum câteva minute mă trezisem, sau de ce mai rămăsese din ea, pentru că acum era ruptă în jumătate.