Nu simți, și tu, apăsarea asta din aer?
Nu simți, și tu, că oricât te-ai plimba nu-ți găsești locul?
Sau poate sunt eu altfel și abia acum descopăr.
Poate ochii mi-au fost mereu acoperiți cu o un giulgiu opac și am crezut că văd fericirea când vedeam vidul.
Și ce dur e să te trezești brusc, călcat în picioare și trântit în văi fără sfârșit.
Și cad.
Iar când mă obișnuiesc cu sentimentul...am timp să-mi revăd viața ca pe un film alb-negru. Și mă mai lovesc de câte o ramură de greșeala și simt durerea ireparabilității, o retrăiesc până la următoarea ramură.
Iar și iar și iar...
Dar nu sunt singur! Căci lângă mine mai cad și alții, unii chiar din cauza mea.
Și uite-așa...cădem cu toții ca un cor de îngeri damnați.
Doar că noi ne refacem în cădere, iar atunci când vom fi pregătiți să ajungem jos, vom fi iar NOI. Noi, cei lipsiți de răni și amintiri, noi, cei curați.
Ca la început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu